Interviu cu Adrian Vasilescu, Consilier al Guvernatorului Băncii Naţionale a României
Joi, 3 iulie 2008

Sunt tot mai numeroase, tot mai lipsite de echivoc, declaraţiile oficiale cu privire la practicile imorale şi la comportamentele iresponsabile de pe piaţa românească a creditelor. Mentalitatea de stăpâni ai banilor a unora dintre funcţionarii băncilor nu mai are viaţă lungă, speră oficialii Băncii Naţionale.

Bogdan Diaconu: Domnule Consilier, să începem prin a delimita graniţa dintre etică şi lege în piaţa creditelor.

Adrian Vasilescu: Etica nu-şi prea află loc în prim-planul afacerilor financiar-bancare. Întreaga activitate de împrumuturi bancare este organizată pe baza unor reglementări care nu iau în calcul etica în procesul de creditare. Deşi, recunosc, etica este foarte importantă în relaţia client-bancă. La fel ca în orice altă afacere. Ne place să spunem că, în economia de piaţă, contractul ideal ar putea fi suplinit de o simplă strângere de mână. Din nefericire, însă, nicăieri în lumea de azi această expresie frumoasă, etică în esenţă, nu este şi aplicabilă. Pentru că lumea s-a înrăit. Şi când afirm asta am în vedere o realitate pe care o întâlnim din America şi până în Japonia, pe toată planeta noastră. În condiţiile în care mass-media este plină de „scandaluri” financiare, fiindcă în afaceri tot mai mulţi încearcă să înşele, să păcălească, nu te mai poţi lăsa legănat de iluzia că cel mai bun contract, în economia de piaţă, este o strângere de mână. Lumea afacerilor a devenit suspicioasă. Aşa s-a ajuns la contracte stufoase, care merg până la amănunte. Iar tot mai multe voci cer şi reglementări amănunţite pentru pieţele financiare.

Care sunt cele mai răspândite tentative de înşelăciune în relaţia dintre bănci şi clienţi?

Încercări sunt şi de o parte, şi de alta. Debitorul, bunăoară, vrea să îşi cumpere o casă, şi interesul lui este să obţină un împrumut. Creditorul, care e o bancă, are bani, şi interesul lui este să îşi plaseze aceşti bani, astfel că este binevenită cererea debitorului care vrea să îşi cumpere o casă şi care vine la el să ceară bani. Nici unul nu este însă mânat de impulsuri generoase.

Într-un discurs public, guvernatorul Băncii Naţionale spunea că s-a ajuns la o situaţie exasperantă în care foarte mulţi solicitanţi de credite, în nevoia de a obţine cu orice preţ împrumutul dorit, recurg la tot felul de tertipuri, inclusiv la înşelătorii pe bază de adeverinţe; vin cu adeverinţe prin care îşi confecţionează bonităţi iluzorii. Bonitatea exprimă capacitatea unei persoane de a-şi plăti o datorie. Există mulţi solicitanţi de credite ce-şi confecţionează bonităţi prin înşelătorie, prin complicitatea funcţionarilor şi a şefilor din companiile lor. Se practică deseori sistemul pun un salariu mare pe trei luni, eu plătesc diferenţa, mă duc cu adeverinţa la bancă, arăt că am 4000 de lei (noi) salariu, deşi am numai 1000, şi iau un credit „probând” că pot să îl plătesc dintr-un venit care e de patru ori mai mare decât venitul real.

Într-o astfel de situaţie, ce putem spune despre creditori?

Imoralitatea este şi a celui care dă creditul. El are bani şi vrea să-i dea cu împrumut. La urma urmei, e o chestiune de performanţă pentru un funcţionar să dea cât mai multe credite. Deşi, pentru a da cât mai multe credite, el trebuie să respecte cu stricteţe normele de creditare ce există la fiecare bancă. Iar aceste norme spun că atunci când ai de-a face cu o cerere de credit, trebuie să te uiţi ce venit net are persoana în cauză, un venit cert şi permanent, din care să scazi facturile la telefoane, la întreţinerea locuinţei, la chirie, plus alte datorii pe care le mai are. Inclusiv subzistenţă. Abia de la suma rezultată începe discuţia despre ce credit poate primi respectiva persoană.

Deseori, funcţionarii de la bancă au experienţă în evaluarea clientelei, pentru că de ani de zile “cântăresc” oameni; ei ştiu dintr-o privire că cel care întinde o adeverinţă nu are 5.000 sau 10.000 de lei pe lună, cât scrie în adeverinţa respectivă. Dar se prefac că îl cred, pentru că ei pun hârtia la dosar şi şi-au îndeplinit astfel o „normă”. Performanţa lor este asigurată, au dat credite, mai iau o primă, îi laudă şefii, şefii sunt şi ei liniştiţi că banii băncii sunt plasaţi.

Dar dacă împrumutatul intră în încetare de plăţi, vine banca şi-i ia casa?

Aici începe o altă poveste. Pentru că se ajunge sub incidenţa unei noţiuni la care, în zilele noastre, ţine foarte mult Comisia Europeană: riscul. Comisia Europeană vede căzând o ploaie de riscuri peste sistemul bancar, riscul de creditare fiind dintre cele mai grave. Există mai multe tipuri de astfel de risc, dar o să mă refer doar la unul, la care Comisia Europeană se raportează cu foarte multă insistenţă: riscul de supraîndatorare. Este foarte periculos. Iar dacă ia proporţii, se poate transforma într-o bombă socială. Nu trebuie să ne punem prea mult imaginaţia la lucru pentru a ne da seama ce înseamnă asta. Dacă mutăm cadrul în Statele Unite ale Americii, vom vedea ce se întâmplă acolo. Şi băncile lor au dat credite cu ochii închişi. În momentul de faţă, în America, un milion şi jumătate de case sunt deja puse în execuţie. Mai sunt însă aproximativ douăzeci de milioane de case cu sabia lui Damocles deasupra, pentru că cei care au luat credite şi au cumpărat casele respective nu mai au bonităţi.

Aţi putea oferi câteva recomandări simple unui solicitant de credit? Ce trebuie să aibă el în vedere în momentul în care decide să se împrumute?

Întâi de toate, oamenii trebuie să îşi identifice nevoile. Să luăm exemplul unui tânăr: vrea o familie, are nevoie de o casă. Pentru a-şi stabili nevoile, trebuie să gândească altfel decât ar gândi părinţii lui. La români a existat ideea “pornim de la lingură”, şi ajungeam pe la sfârşitul vieţii să ne facem şi casă. Ei bine, acum poţi porni de la casă, vine banca şi îţi face casă.

Al doilea pas: Ce trebuie să facă acest tânăr ca să determine banca să-i dea bani pentru casă? Dacă speranţa lui este sindicatul, care merge să se lupte pentru o diferenţă de salariu, atunci e pierdut pentru această dorinţă de a avea o casă. Capitalismul s-a dezvoltat promovând valori individuale. Echipa e un lucru foarte important, de la echipa de conducere până la echipa de execuţie, dar iniţiativa individuală este fundamentală. Tânărul în cauză trebuie să vadă cum îşi poate ordona viaţa în aşa fel încât să obţină casa de care are nevoie. Dacă nu dispune de o dotă substanţială din partea părinţilor, apare în lumea lui de realităţi banca. Dar banca vine cu pretenţiile ei, iar tânărul trebuie să vadă cum poate determina banca să îi acorde împrumutul pentru casă.

În al treilea rând, obţinând bonităţile necesare, trebuie să se ţină cu dinţii de ideea de a le înmulţi, nu de a le pierde. În sfârşit, după ce a făcut lista de priorităţi, el trebuie să afle cum le poate susţine, cu ce venituri, prin colaborări sau slujbe. Trebuie să-şi stabilească şi un termen rezonabil pentru ceea ce şi-a propus: în cât timp poate ajunge la ceea ce şi-a propus? Sigur, grăbind timpul şi făcându-l să lucreze mai repede pentru el.

Pentru a sistematiza discuţia noastră, v-aş ruga să identificaţi exact cele mai rele practici pe piaţa românească a creditelor.

Aş începe totuşi cu cel care se împrumută. Şi revin la pornirea lui, în unele cazuri, de a înşela banca în privinţa solvabilităţii. E vorba de responsabilitatea persoanei în împrumutul la care se angajează. Dacă nu îl poate duce la bun sfârşit, dacă ia creditul fără să ştie exact cum îl va plăti, ar putea suferi cumplit. Şi nu doar el, ci şi familia lui. Acelaşi rău şi-l poate provoca singur dacă îşi face un coş de consum personal ce îi depăşeşte puterile, întinzându-se dincolo de venitul cu care poate susţine acest coş. În ceea ce priveşte creditorul, aş începe cu închiderea ochilor când solicitantul vrea să îl înşele, punând pur şi simplu la dosar actul adus de acesta, ştiind foarte bine că nu este real. Apoi, voi spune că a ascunde condiţii în contracte încifrate, pe care să nu le priceapă clienţii, cu intenţia de a-i înşela, este o mare injustiţie. Nu în ultimul rând, amintesc diversificarea împovărării clientului prin dublarea dobânzilor de comisioane ce fac foarte mare costul creditului. Aş mai adăuga aici necunoaşterea unei reguli matematice demonstrată în toată lumea bancară - dacă înşeli un client, pierzi trei.

Eu aş spune însă că practica cea mai rea pleacă de la o mentalitate: dezvoltarea sistemului bancar din România a fost atât de lentă încât în mintea funcţionarului bancar s-a creat ideea că omul vine la ghişeu să ceară un împrumut şi el este stăpânul banilor, el îi dă aceşti bani după bunul său plac, îi face contractul cum vrea el, îi ascunde un comision, îi mai pune un comision în plus pentru administrare sau gestionare. Această idee a murit, treptat-treptat starea reală se schimbă, iar de aici şi mentalitatea se va schimba. Dacă astăzi încă omul vine la ghişeu şi băncile au soluţii foarte multe pentru a-şi plasa banii, concurenţa nefiind încă atât de aprigă în România, în anii viitori nu va mai fi la fel. Deja suntem în tranziţie în această privinţă. Banca este acum cea care telefonează oamenilor, invitându-i să îşi ia credite, pentru maşină, pentru casă, pentru consum. Băncile vor începe să caute ele oamenii cu bonităţi şi să îi atragă. Acesta este şi motivul pentru care unii funcţionari bancari se bucură când li se aduce o adeverinţă falsă, doar ca să îţi dea credit, pentru că au un interes, dar în mentalitatea lor încă nu s-a şters total ideea că sunt suverani. Această idee nu mai are însă viaţă lungă.

E doar o problemă a funcţionarului bancar, a ofiţerului de credite sau e vorba şi de politici ale băncilor, care vând sau promovează în mod iresponsabil creditele?

Nu aş spune că e vorba de politici, ci de o meteahnă. Acţionariatul unei bănci vede adeseori banca asemeni unei prăvălii, iar pe funcţionar ca pe un vânzător, pe care îl îndeamnă să vândă. Banca Naţională, prin noile reglementări, vrea să determine băncile să pună în planul întâi prudenţa şi abia în planul doi câştigarea cotelor de piaţă.

Am putea spune că există acum în România bănci, din cele vizibile, care au practici imorale în ceea ce priveşte creditele?

Da, răspunsul este categoric afirmativ, eu însă nu am nici un drept să fac clasificări.

Dar ele există.

Da, există.

Vă mulţumesc, domnule consilier.

- - -

Interviu realizat de Mihaela Moga şi Bogdan Diaconu.

Acest interviu a fost publicat în revista 22, într-un număr special dedicat creditării responsabile şi educaţiei financiare, Nr. 32 (961), 5-11 august 2008, pp. 6-10.

Copyright revista 22, creditareresponsabila.ro, evado.ro. Te rog, respectă dreptul de autor.

Citeşte şi Adrian Vasilescu: Despre cauzele şi impactul social ale crizei financiare