Bogdan Diaconu

Banii sunt o marfă. Ca orice bun, ei se vând şi se cumpără. Unii au nevoie de ei, şi caută să îi obţină cu împrumut. Alţii au mulţi, şi caută să îi sporească, depozitându-i, investindu-i ori dându-i cu împrumut. Nevoia şi oferta pun în mişcare banii după o regulă simplă, asemănătoare legilor fizicii. Surplusul tinde să se distribuie către locurile libere, aşa cum vidul se doreşte umplut de surplusul disponibil.De la creditor la solicitantul de credit, de la deţinătorul de capital către fondurile de investiţii şi depozitari, banii circulă ca un fluid, puşi în mişcare de dorinţa de a avea a celor care nu au şi de dorinţa de a avea mai mult a celor care au.

Nevoia de bani şi cererea de credite justifică orice?
Într-o piaţă liberă, raportul dintre cerere şi ofertă va determina îndeobşte condiţiile în care solicitantul de credit obţine banii de la creditor. Uneori, însă, contexte nefericite, intervenţii sau reglementări neinspirate ori disproporţia mare dintre cerere şi ofertă viciază aceste condiţii. Acest lucru devine vizibil în politici imorale, în practici incorecte şi în oferte iresponsabile pe piaţa creditelor. Pieţele mature îşi creează instrumente de apărare care protejează indivizii şi echilibrul economic. Pieţele imature suportă lipsa de morală ca pe un cost al sărăciei şi subdezvoltării. Însă pieţele imature sunt ţările în curs de dezvoltare, tocmai cele care au nevoie mai mare de resurse. În aceste condiţii, ce este acceptabil şi ce nu este justificat pe piaţa creditelor?

Prea adesea, politicile de creditare, practicile în relaţiile cu solicitanţii de credite şi cu debitorii, precum şi portofoliul propriu-zis de produse şi servicii de creditare sunt imorale şi iresponsabile. În proporţie covârşitoare occidentale, băncile şi instituţiile financiare nonbancare (IFN) din România adoptă cu uşurinţă practici inacceptabile pe pieţele vestice. Creditorii din România nu sunt deschişi la nevoile de dezvoltare ale comunităţilor, nu par interesaţi nici de contextul social în care îşi dezvoltă afacerile şi nici de impactul social al produselor şi serviciilor lor, nu investesc în viitor şi în schimbare, nu fac din progresul şi dezvoltarea sustenabilă a comunităţilor un obiectiv propriu.

Piaţa creditelor şi democraţia

Banii nu sunt doar o marfă. Ei alimentează economia, oferindu-i combustibilul necesar pentru a funcţiona şi pentru a se dezvolta. În mare măsură, buna funcţionare a unei economii depinde de uşurinţa cu care circulă resursele de capital. Tot astfel, gospodărirea şi dezvoltarea unei comunităţi, precum şi integrarea şi funcţionarea indivizilor în societate depind în mare grad de accesul la resurse.
Creditul este, deci, mai mult decât un produs ori un serviciu vândut pe piaţă. Funcţionarea pieţei creditelor trebuie privită nu doar ca un rezultat natural al raportului dintre cerere şi ofertă, ci şi din perspectiva impactului social generat. De fapt, industria creditelor este una dintre afacerile cu cel mai mare impact social. Acest gen de impact, alături de premisele care stau la baza relaţiei dintre creditor şi debitor, fac din creditarea etică şi responsabilă social unul dintre indicatorii economiei de piaţă funcţionale şi ai democraţiei însăşi. Simplu spus, sănătatea instituţiei creditului este semnul unei democraţii şi al unei economii de piaţă funcţionale.

Alături de dreptul de proprietate, dreptul la muncă, libertatea contractului sau dreptul de a înregistra o firmă şi de a efectua tranzacţii comerciale având ca obiectiv profitul, accesul egal la credit este unul dintre acele drepturi moderne care permit unor principii frumoase să coboare din constituţii şi să construiască societăţi democratice, cu indivizi liberi şi autonomi. Conform Principiilor Creditului Responsabil, formulate de European Coalition for Responsible Credit, creditul este esenţial pentru ca indivizii să poată funcţiona pe deplin în societatea de azi. Toţi indivizii trebuie să poată beneficia de servicii de creditare corecte, transparente şi accesibile.

Dimensiunea etică a creditării

Pornind de la cele de mai sus, identific trei principii care dau dimensiunea etică a serviciilor de creditare: dreptatea şi echitatea, transparenţa şi responsabilitatea socială. Conform primului, indivizii trebuie să se bucure de libertatea contractului, ce presupune egalitatea părţilor semnatare ale unui angajament de credit, adică un raport just, echilibrat între drepturile debitorului şi cele ale creditorului. Tot aici vorbim despre nediscriminare în acordarea creditelor.

Conform principiului transparenţei, solicitanţii de credit şi debitorii au dreptul de a fi informaţi corect cu privire la avantajele şi dezavantajele serviciilor de creditare disponibile pe piaţă. Adevărul în publicitate şi adevărul în promovarea creditelor sunt două reguli importante în acest caz. Adesea, acestea sunt clar reglementate. Evident, o piaţă a creditelor trebuie să îşi creeze instituţii care să educe indivizii cu privire la drepturile lor, care să urmărească respectarea acestor drepturi şi să sancţioneze încălcarea lor.

Conform principiului responsabilităţii sociale, instituţiile creditoare trebuie să identifice strategii de profit care să minimizeze impactul negativ şi să maximizeze beneficiile generate de aceste servicii în comunitate. Acest lucru presupune: strategii responsabile de management al riscului şi politici de evitare a creditelor neperformante şi a supraîndatorării; încurajarea investiţiilor şi a dezvoltării pe termen lung, încurajarea creditelor pentru proiecte de dezvoltare sustenabilă şi de protecţie a mediului; politici de credite preferenţiale pentru zonele defavorizate, pentru IMM-uri, pentru proiecte antreprenoriale inovative şi cu impact social semnificativ; credite preferenţiale pentru studii.

Probleme etice pe piaţa românească a creditării

Având reperul acestor trei principii, se pot identifica cinci mari tipuri de probleme în industria românească a creditelor. Problema legitimităţii priveşte inechităţile în raporturile dintre debitori şi creditori.
Drepturile debitorilor sunt adesea încălcate la diferite nivele: la nivelul contractelor de creditare, la nivelul aşa-numitelor condiţii generale de afaceri, care definesc cadrul de bază în care creditorii încheie contractele de creditare, dar şi la nivelul practicilor şi al conduitei în relaţiile directe cu funcţionarii instituţiilor financiar-bancare.

Problema accesului la credit porneşte de la câteva întrebări esenţiale în acest domeniu: Cine are nevoie de credite şi cine primeşte credite pe piaţă în general şi de la un anumit creditor în particular? Care sunt nevoile reale ale oamenilor şi ale comunităţilor şi în ce măsură banii creditorilor sunt plasaţi în credite care răspund acestor nevoi? Au creditorii din România politici de credite preferenţiale responsabile social? Care este impactul social al creditelor preferenţiale pentru dezvoltare locală? Iniţiativele creării unor credite destinate dezvoltării locale şi antreprenoriatului sunt mai degrabă excepţii. Deocamdată, efectele lor sunt greu de sesizat şi de evaluat.

Problema marketingului vizează adevărul şi transparenţa în promovarea produselor şi serviciilor de creditare. În condiţiile în care piaţa actuală a creditelor adresate populaţiei este infinit mai complicată decât odinioară, în condiţiile în care avem de a face cu o ofertă mult mai diversă, cu produse şi servicii sofisticate, implicând mai multe părţi între care se creează raporturi contractuale şi informale greu de înţeles şi de gestionat de către solicitantul de credit, promovarea creditelor este cinică, nesinceră şi iresponsabilă social.
Problema portofoliului de produse are în vedere creditele şi serviciile propriu-zise de creditare oferite. În acest moment, pe piaţa românească există încă numeroase astfel de produse inadecvate contextului social în care ne găsim, inadecvate sărăciei indivizilor şi nevoilor comunităţilor, nevoilor de dezvoltare şi de investiţii pe termen lung. Printre produsele promovate în mod iresponsabil în România se numără creditele cu dobândă zero, creditele cu dobândă introductorie sau promoţională, creditele cu buletinul, cartea de credit şi cardul de debit, creditul ipotecar pentru nevoi personale (altele decât cumpărarea de locuinţe sau de terenuri), creditul în monede exotice, creditele pe termen scurt. Prea adesea, aceste produse duc la supraîndatorare, la incapacitate de plată, la nedreptăţi şi drame.

În condiţiile celor patru probleme de mai sus, cea de-a cincea, problema educaţiei financiare a publicului larg şi a pregătirii etice a funcţionarilor din instituţiile de credit pare de-a dreptul futuristă. Practic, în România nu există astfel de programe. În acest moment, niciuna dintre instituţiile care au un rol sau altul în piaţa creditelor, de la bănci şi IFN-uri până la asociaţii bancare şi Banca Naţională, nu pare dispusă să îşi asume astfel de responsabilităţi.

Industria românească a creditelor, bănci şi IFN-uri, profită din plin şi prosperă prin toate practicile şi ofertele de produse şi servicii etichetate în occident drept creditare prădalnică (predatory lending). În schimb, politici şi concepte inovative, precum creditarea responsabilă ori educaţia financiară, experimentate şi dovedite drept benefice şi profitabile pe pieţele mature, sunt noţiuni inexistente pentru băncile şi funcţionarii din băncile româneşti. Aceste lucruri sunt cu atât mai culpabile în condiţiile în care în cea mai mare parte creditorii din România sunt instituţii occidentale.

Deocamdată, creditorii oferă pieţei româneşti orice fel de credite şi în orice condiţii. În condiţiile în care multe practici discutabile sunt adoptate de creditori occidentali reputaţi, este greu de spus cine-s creditorii şi cine-s cămătarii.

Acest articol a fost publicat în revista 22, într-un număr special dedicat creditării responsabile şi educaţiei financiare, Nr. 32 (961), 5-11 august 2008, pp. 6-10.

Copyright Bogdan Diaconu, revista 22, creditareresponsabila.ro, evado.ro. Te rog, respectă dreptul de autor.