Interviu cu Alin Iacob, redactor-şef Conso.ro
4 iulie 2008

Alin Iacob

Un diagnostic etic al pieţei creditelor este mai mult decât necesar.

Este momentul ca piaţa românească a creditelor să intre în Europa. Este momentul ca sistemul bancar - creditori, brokeri de credit, recuperatori de creanţe - să îşi asume minime standarde morale în relaţiile cu debitorii.

Domnule Alin Iacob, dacă ar fi să schiţăm un tablou al problemelor etice în piaţa românească a creditelor adresate populaţiei, cu ce ar trebui început?

Întâi de toate, peste tot în aceste relaţii remarcăm, ca un laitmotiv, lipsa codurilor de conduită sau de etică, fapt inadmisibil pentru momentul în care ne aflăm, iulie 2008, când România e membră a Uniunii Europene din ianuarie 2007. Astfel de coduri există în marea majoritate a ţărilor UE, fie că e vorba de coduri de conduită bancară, de coduri de conduită ale brokerilor, ale recuperatorilor de creanţe sau de coduri specifice anumitor tipuri de produse. În 19 sau 20 din cele 27 de ţări europene aceste coduri există.
În România nu avem la dispoziţie prea multe coduri de conduită, iar această situaţie nu este întâmplătoare. Noi nu punem etica şi standardele de conduită pe primul plan în relaţiile dintre actorii de pe piaţă, şi nici măcar în relaţiile dintre actori şi clienţii lor. Asta e o problemă serioasă, pentru că nu ştim nici măcar care sunt standardele minimale pe care trebuie să le urmăm.

Să luăm pe rând fiecare dintre părţile implicate în relaţia creditor-debitor. Să începem cu debitorul restanţier.

Restanţierul este cel mai blamat. El e considerat a fi cel mai vinovat de obicei. Restanţierii sunt de mai multe categorii. Poţi fi restanţier pentru că ţi-ai falsificat actele sau chiar identitatea. Acestea sunt lucruri de o gravitate extremă, ce trebuie sancţionate fără discuţie. La fel de vinovaţi precum cei din prima categorie sunt aceia care, odată ce îşi obţin creditele, îşi neglijează responsabilităţile în relaţia cu băncile. Mai sunt cei care caută să păcălească băncile luând în aceeaşi zi credite de la mai multe bănci pentru ca în felul acesta să nu figureze ca debitori sau restanţieri la Biroul de Credit. Adesea, aceştia ajung ca la un moment dat să nu îşi mai poată plăti creditele.

În sfârşit, merită vorbit despre categoria celor bine intenţionaţi care, nereuşind să îşi administreze bugetul, se supraîndatorează, ajungând în faza incapacităţii de plată.

Supraîndatorarea rezultă în principal din consilierea dată de finanţatorul care îi “învaţă” pe solicitanţi cum să procedeze. Nu ştiu în ce măsură băncile sfătuiesc solicitanţii să nu se întindă mai mult decât le este plapuma. De asemenea, în momentul în care oamenii nu mai pot plăti, intervine şi o problemă de cultură, anume, faptul că mulţi nu se adresează băncilor pentru a găsi o soluţie. Aceştia ajung astfel pe mâna unor aşa-zişi recuperatori de creanţe. Se ştie de cazuri în care oamenii sunt sunaţi de aceşti recuperatori de creanţe, în moduri mai mult sau mai puţin civilizate.

Să continuăm cu creditorii: ce este discutabil moral în politicile şi în practicile de creditare ale băncilor?

După un an şi jumătate de la integrarea în UE, noi avem comportamente de piaţă şi modalităţi de abordare a publicului demne de cu totul alte regiuni, mult mai estice, ale Europei. În România, peste 90% din sistemul bancar este deţinut de capital străin, în bună măsură vestic, şi asta chiar dinainte de aderare. Cu toate astea, practicile sunt mai degrabă orientale.
Foarte des, de pildă, se constată tendinţa unor creditori de a-şi înşela clienţii prin mesaje eliptice sau atât de complicate încât esenţa lor se pierde. În condiţiile în care din 2005 avem un indicator privind costul creditului, dobânda anuală efectivă (DAE), era firesc ca toate reclamele şi ofertele instituţiilor financiare să se concentreze în jurul acestui element. Deoarece acest indicator ia în calcul toate informaţiile relevante despre un credit, clientul poate lua o decizie în cunoştinţă de cauză, comparând ofertele de pe piaţă. Acum, legea îi obligă pe creditori ca în mesajele promoţionale să menţioneze şi DAE, însă în reclame această informaţie este prezentată în aşa fel încât să nu fie văzută. Aceasta este o tentativă certă de înşelare a oamenilor.
Există două încercări de a înşela oamenii: nespunându-le care e costul real al creditului şi anunţându-le doar un element de cost care e mai avantajos sau, tactică des întâlnită în străinătate, oferindu-li-se clienţilor foarte multe detalii astfel încât aceştia să se piardă şi să nu-şi dea seama care e elementul care îi interesează. De aceea, cel mai corect este să ne referim la un singur indicator general acceptat, care nu poate fi altul decât DAE. Acesta trebuie însă calculat de toţi creditorii la fel, lucru care nu se întâmplă în România. Aici, Banca Naţională trebuie să ne spună de ce a lăsat atât de multă libertate în calcularea acestui indicator.

Acestea ar fi câteva din problemele etice în marketingul creditelor. Să ne referim şi la raporturile contractuale dintre creditor şi împrumutat.

Aici avem de-a face cu cele mai stufoase contracte de credit. Un contract are de multe ori până la opt pagini, cu termeni cumplit de complicaţi, cu îngrozitor de multe clauze, adesea greu de înţeles chiar şi pentru un jurist. Dau ca exemplu un contract de credit utilizat în reţeaua Altex, un text redactat mărunt, pe patru pagini, fără niciun rând liber şi fără niciun aliniat de sus până jos, scris într-un dispreţ suveran faţă de cetăţeanul care trebuie să ia act de el şi să îl respecte.

Mai mult, în spatele contractelor propriu-zise există condiţiile generale de creditare ale băncilor, un set de clauze care impun un raport disproporţionat între drepturile creditorului şi cele ale clientului.

Sunt de părere că foarte multe clauze sunt echivoce iar unele dintre ele sunt abuzive. Respectivele documente nici măcar nu sunt prezentate clientului. El semnează că este de acord cu condiţiile generale, dar nu le cunoaşte. Printre acestea, există anumite clauze care ar trebui trecute direct în contract sau care nici nu ar trebui permise sub forma unor condiţii generale. Iată, ca exemplu, ce prevede o clauză din aceste condiţii generale de creditare ale unei bănci: “Banca este îndreptăţită să modifice nivelul dobânzilor, comisioanelor, spezelor, fără o înştiinţare prealabilă.” Din această prevedere rezultă clar că cel creditat semnează şi e de acord să plătească orice, oricât, oricum i se năzare unei bănci într-o anumită perioadă. E ca şi un contract de sclavie între cetăţeanul care se împrumută şi banca ce finanţează, aceasta din urmă având dreptul să facă tot ce doreşte.
Este vorba de o impunere a unor condiţii care duc riscul de afaceri aproape de zero în ceea ce priveşte creditorul. Totuşi, nu doar cetăţeanul e cel care ar trebui să îşi asume riscuri, ci şi banca. Avem de a face aici cu clauze care îi dau finanţatorului posibilitatea de a nu-şi asuma nici un risc, chiar dacă a lucrat prost sau nu a anticipat nişte evoluţii. Să nu uităm lanţul teribil de falimente bancare din anii ‘90, când băncile nu au mai înapoiat oamenilor banii depuşi, iar aceştia şi-au pierdut uneori toate economiile. Sigur, unii dintre ei au fost despăgubiţi de Fondul de Garantare a Depozitelor, instituţie înfiinţată în 1996, dar alţii au rămas fără bani. Băncile ce dau dovadă de o proastă gestiune trebuie să piardă şi ele, nu doar cetăţenii.
Principiile pe care se bazează contractele de afaceri spun că părţile implicate într-un raport contractual trebuie să fie relativ egale. În cazul contractelor de credit, noi suntem departe de situaţia asta. În general, în cazul contractelor cu furnizori de servicii, furnizorul e rege, iar beneficiarii sclavi.

- - -

Interviu realizat de Mihaela Moga şi Bogdan Diaconu.

Acest interviu a fost publicat în revista 22, într-un număr special dedicat creditării responsabile şi educaţiei financiare, Nr. 32 (961), 5-11 august 2008, pp. 6-10.

Copyright revista 22, creditareresponsabila.ro, evado.ro. Te rog, respectă dreptul de autor.