Lord Brennan & Caux Round Table Board

Deciziile imprudente luate în Statele Unite şi Europa de către bănci, de către băncile de investiţii şi agenţiile de intermediere a creditelor ipotecare, de către companiile de asigurări şi clienţii instituţiilor financiar-bancare au împins în criză structura financiară globală care susţine capitalismul. Avem de a face cu cea mai mare criză a capitalismului de la marea depresiune economică din anii 1930.

Mari case financiare americane, chiar şi Lehman Brothers, care a supravieţuit depresiunii economice din anii 1930, au dispărut. Bănci americane şi europene sunt susţinute financiar de către guverne, mergându-se chiar până la garantarea depozitelor. Sistemul Rezervelor Federale al Statelor Unite precum şi alte bănci centrale au injectat în sistemul financiar lichidităţi în cantităţi uriaşe. Toate aceste fenomene cu care se confruntă piaţa sunt ieşite din comun. În doar câteva săptămâni, miliarde de dolari din avutul privat al cetăţenilor şi al companiilor s-au topit, fără a mai putea fi vreodată recuperate integral. Guvernele sunt forţate să intervină pe piaţă pentru a proteja zonele vulnerabile economic. Trebuie, însă, remarcat faptul că reglementările şi politicile guvernamentale inadecvate au contribuit şi ele la această criză prin modul neglijent de abordare a riscului pe pieţele financiare.

Odată ce vor fi luate măsurile imediate ce se impun, cea mai importantă sarcină este de a analiza cauzele profunde ale crizei, luând măsurile ce se impun pentru a reface încrederea în pieţele financiare. În ciuda eşecului instituţiilor financiare de a face faţă responsabilităţilor fundamentale care le revin, pentru a asigura buna funcţionare a economiei de piaţă libere se impune să asigurăm funcţionarea unor instituţii financiare solide. Piaţa creditelor abia mai funcţionează, iar capitalismul nu se poate lipsi de aceasta.

Criza a fost declanşată în primul rând de lipsa prudenţei în acordarea creditelor, de lipsa unor evaluări riguroase şi a unui management transparent. Bănci importante, de exemplu, au acordat credite acceptând contracte supraestimate, prin care clienţii îşi asumau obligaţii excesive. În momentul în care această supraestimare a devenit evidentă, capitalul bancar s-a dovedit incapabil să acopere obligaţiile ce nu au mai putut fi onorate de către clienţi. Acest lucru s-a datorat unui prost management al riscului prin tehnici promoţionale de vânzare a produselor de creditare şi prin vânzarea către alte instituţii financiare a datoriilor neonorate, sub forma titlurilor de valoare colateralizate şi a schimbului financiar de creanţe. Această incapacitate este datorată unor neajunsuri în modul în care este administrat sectorul privat, atât la nivelul reglementărilor, cât şi la nivelul aplicării respectivelor reglementări. Pe scurt, riscul nu a fost în mod eficient abordat. Problema riscului nu a fost bine înţeleasă nici de către cei ce au generat riscul, nici de către cei ce aveau obligaţia să îl diminueze.
La baza acestui management imprudent s-a aflat un sistem disfuncţional şi necugetat de recompense şi remunerări personale.

Modalitatea de remunerare a directorilor executivi, a personalului din vânzări şi a administratorilor financiari s-a bazat pe lăcomia şi propriul interes ale acestora, neavând nimic de a face cu obiectivul creării unei bunăstări de lungă durată. Bonusurile obţinute în urma profitului realizat, precum şi celelalte standarde de performanţă bazate pe stimulente au făcut ca manageri abili să nu vadă ce consecinţe dezastruoase aveau pe termen lung propriile lor decizii. Sistemul de recompense îi favoriza pe cei dispuşi să îşi asume riscuri excesive şi, pe de altă parte, îi exonera de răspundere pe directori şi administratori financiari.

În consecinţă, interesele clienţilor, ale proprietarilor, ale angajaţilor şi ale comunităţilor au fost în mod sistematic neglijate. Urmărind strict interese pe termen scurt, cei în măsură să ia decizii au acordat prea puţină atenţie, sau chiar deloc, managementului riscurilor de pe piaţă.

Speculaţiile pe termen scurt erau dominante, în timp ce o parte a pieţei prospera mizând pe vânzări în lipsă (*) şi contribuind astfel la distrugerea bunăstării. Trebuie menţionat aici nu doar faptul că autorităţile de reglementare nu au stopat creşterea generală a riscului, ci şi faptul că s-a permis ca unele dintre activităţile şi practicile pieţei să rămână nereglementate.

Astfel, actuala criză financiară globală nu a făcut decât să accenteze lipsa de încredere a publicului larg faţă de mediul de afaceri. Plătitorii de taxe sunt scandalizaţi aflând pierderile cauzate şi modul în care cei care au creat criza şi-au împărţit profiturile prin recompense exagerate. Cum era de aşteptat, acţionarii instituţiilor financiare prăbuşite, responsabile pentru criză, şi-au pierdut cea mai mare parte a averilor deţinute.

Acest eşec al capitalismului de piaţă, sub forma crizei pe care o resimţim în prezent, nu este lipsit de precedente. Cu mai puţin de zece ani în urmă, am asistat la prăbuşirea acţiunilor companiilor dot-com şi de telecomunicaţii, precum şi la scandalurile iscate de fraudele contabile descoperite la Enron şi World-Com. Înainte de aceste evenimente, pieţele financiare din întreaga lume au fost frământate de colapsurile financiare din Thailanda, Malaezia, Indonezia şi Rusia. Iar înainte de acesta, Statele Unite au trecut printr-o criză a pieţei creditelor şi a obligaţiunilor cu risc şi dobândă mari.

Un lucru şi mai important, actuala criză este consecinţa unui moment în care a avut loc cea mai netă ruptură a lumii corporatiste de principiile eticii în afaceri. Angajamentele ideologice faţă de doctrinele de piaţă laissez-faire şi faţă de teoriile darwinismului social, precum şi principiul priorităţii acţionariatului faţă de celelalte grupuri cointeresate au îndepărtat liderii mediului de afaceri de valorile bunei credinţe, administrării cumpănite şi preocupării pentru interesul public.

În consecinţă, sistemul imunitar al capitalismului, asigurat de disciplina pieţei, este erodat, în timp ce cancerul „exuberanţei iraţionale”, al lăcomiei şi al propriului interes ajunge în metastază. Astfel, în mod evident, reforma ar trebui să constea fie în eliminarea radicală a acestui cancer ce a cuprins capitalismul, fie în revigorarea sistemului imunitar al pieţei prin preţuri corecte, printr-un management corespunzător al riscului şi prin transparentizarea evaluărilor, pentru a asigura remisia pe termen lung a acestui cancer al societăţii.

Principalii vinovaţi pentru toate aceste probleme ale pieţei au fost membrii consiliilor directoare ale companiilor implicate. Acestora nu li s-au impus suficiente standarde care să asigure transparenţa şi răspunderea pentru deciziile luate. Prin urmare, prăbuşirea pieţelor financiare s-a datorat şi unei administrări deficitare.

Nimeni nu pare a avea soluţii concrete pentru criza resimţită în prezent de pieţele financiare. Marea majoritate a liderilor mediului de afaceri se abţine de la declaraţii publice. Comentariile celor din mediul academic se mărginesc să descrie realitatea imediată. Politicienii, autorităţile de reglementare şi băncile centrale nu fac decât să rezolve situaţiile urgente. Nimeni nu îşi concentrează atenţia asupra proiectării unui viitor sustenabil din care să fie definitiv eradicate problemele fundamentale ale crizei actuale.

Demn de remarcat, recentul curent ce promova principiile de responsabilitate socială corporatistă (CSR) prin standarde, prin monitorizare, evaluare şi raportare, s-a dovedit ineficient în a preveni aceste probleme ale capitalismului. A devenit evident faptul că cea mai mare parte a acestui curent al CSR a rămas mult prea îndepărtată de miezul strategiilor de management al riscului în afaceri. La acestea s-a adăugat faptul că instruirea celor din mediul de afaceri nu a cuprins normele morale de bune practici în afaceri.

Principiile de Afaceri elaborate de Caux Round Table (CRT) oferă strategii de management etic care, dacă ar fi fost urmate, ar fi făcut ca aceste instituţii ce au declanşat criza să rămână fidele îndatoririlor de administrare chibzuită şi management al riscului în raporturile cu grupurile cointeresate.

Principiile CRT apelează la standarde etice care optimizează evaluarea riscului şi managementul îndreptat către grupurile coineteresate, propunând noi instrumente de evaluare a succesului în afaceri şi susţinând crearea de bunăstare socială pe termen lung.

Pentru a asigura o bună funcţionare a pieţei sunt necesare standarde mai mari de bună administrare şi transparenţă în procesul de decizie. Lipsa transparenţei şi a unei bune administrări conduce capitalismul de piaţă pe căi greşite. Opacitatea şi lipsa răspunderii constituie o problemă fundamentală a multor instituţii private.

Pentru a îndrepta aceste probleme, este necesar să acordăm atenţie următorilor paşi meniţi să apropie mediul de afaceri de principiile capitalismului responsabil, care trebuie, astfel, să se regăsească la nivelul strategiilor corporatiste:

În primul rând, la nivelul legilor ce reglementează activităţile companiilor trebuie inclus principiul “interesului propriu luminat al acţionarilor”, pricipiu ce presupune definirea unor standarde minime de responsabilitate în procesul de decizie şi de bună guvernare corporatistă. (Reglementările cuprinse în The Companies Act, 2006, din Marea Britanie, ne oferă un astfel de exemplu). Conform acestui principiu, directorii companiilor trebuie să probeze şi să justifice modul în care administrează afacerile companiei, asigurând transparenţă în ceea ce priveşte: (1) principalele riscuri şi factorii impredictibili ce pot afecta dezvoltarea, performanţa şi prestigiul companiei; (2) riscurile generate de impactul activităţilor companiilor asupra mediului, angajaţilor, consumatorilori, furnizorilor, precum şi asupra comunităţilor.

În al doilea rând, membrii consiliilor directoare trebuie să aibă cunoştinţe de guvernare corporatistă şi o perspectivă de ansamblu asupra riscurilor financiare, sociale şi de piaţă. Astfel, (1) mangerii companiilor trebuie să înţeleagă că activităţile companiilor nu sunt lipsite de consecinţe pentru societate şi că, prin urmare, trebuie să acţioneze responsabil în deciziile ce pun în joc prestigiul şi profitul companiilor; (2) De pildă, Codul Arcturus de bune practici elaborat de Caux Round Table ne arată care sunt obligaţiile companiilor faţă de grupurile lor cointeresate, precum şi obligaţiile generate de riscurile sociale şi de mediu.

În al treilea rând, consiliile directoare trebuie să numească un birou responsabil pentru o abordare strategică a riscurilor, acoperind problemele legate de relaţiile cu grupurile cointeresate, responsabilităţile companiilor şi dezvoltarea sustenabilă. Astfel, (1) riscurile şi beneficiile sociale, de mediu şi cele ce privesc guvernarea corporatistă trebuie evaluate şi de către o entitate independentă; şi (2) consiliile directoare trebuie să facă publice rapoarte anuale privitoare la modul în care sunt abordate riscurile financiare, de mediu, sociale şi de guvernare corporatistă, oferind aceste informaţii într-un mod accesibil grupurilor cointeresate.

În al patrulea rând, sistemul de recompensare a directorilor executivi trebuie reformat astfel încât veniturile acestora să fie stabilite nu în funcţie de disponibilitatea de a-şi asuma riscuri excesive, ci de gradul de bunăstare generat pe termen lung şi de nivelul de prudenţă cu care este abordat managementul riscului.

În al cincilea rând, se impune o reformă a reglementărilor şi a sistemului de taxe şi impozite ce privesc capitalul investit şi piaţa de capital, pentru a răsplăti crearea de valori sustenabile şi pentru a penaliza / interzice căile de manipulare a pieţei, precum vânzările în lipsă.

În al şaselea rând, trebuie reglementată piaţa de produse financiare derivative, incluzând aici şi creditele derivative.

În al şaptelea rând, trebuie eliminată posibilitatea companiilor şi a indivizilor de a ascunde în mod ilegal veniturile invocând confidenţialitatea şi apelând la paradisurile fiscale.

Aceste reforme nu vizează doar cauzele crizei pe care o resimţim, ci au un efect mai amplu, pe termen lung. Astfel de reforme, menite să elimine neajunsurile majore specifice sistemului actual al economiei de piaţă, trebuie să aibă ca obiectiv promovarea responsabilităţii sociale globale de către companii.

* Vânzarea în lipsă (short-selling) este o tehnică de tranzacţionare prin care investitorul vinde titluri de valoare, bunuri sau devize pe care nu le deţine şi care, de obicei, sunt împrumutate de la un alt investitor; vânzătorul mizează pe o scădere a pieţei, astfel încât să poată cumpăra ulterior titlurile la un preţ mai mic, obţinând astfel profit. (n.tr.)

Mulţumim domnului Stephen Young, Global Director Caux Round Table, pentru permisiunea de a publica acest articol.
Traducere Mihaela Moga şi Bogdan Diaconu.