Interviu cu Adrian Vasilescu, Consilier al Guvernatorului Băncii Naţionale a României

Observatorii pieţei financiare internaţionale pun criza financiară pe seama reglementării inadecvate, a încălcării unor principii fundamentale de creditare responsabilă şi a lipsei de educaţie financiară a utilizatorilor de produse financiar-bancare. A fost nevoie de o criză financiară globală, cu un impact social nemaiîntâlnit, pentru a da importanţa cuvenită standardelor de bune practici în domeniul financiar-bancar şi pentru a reevalua instrumentele pe care le avem la dispoziţie pentru a preîntâmpina astfel de dezechilibre: standarde şi coduri etice, cultură etică în rândul funcţionarilor bancari, cultură financiară în rândul populaţiei, consiliere financiară, mediatori financiari şi o legislaţie adecvată.
Rămâne de văzut care dintre actorii pieţei financiar-bancare româneşti se va decide şi îşi va asuma aceste teme şi instrumente etice: Banca Naţională, agenţii ale statului, precum ANPC, sau băncile însele?

Domnule Consilier, să începem prin a descrie mecanismul care a declanşat criza financiară pe care o traversăm.

În America, lăcomia şi-a spus din plin cuvântul. După 1990, au avut loc continuu scumpiri de case, ajungându-se până la cote incredibile. Prin anii 2001, 2002, chiar şi până în 2004, Banca Centrală a Statelor Unite ale Americii a redus dobânda de politică monetară în mod continuu, ajungându-se în 2004 la cea mai mică dobândă din ultimii 50-60 de ani, 1% dobândă. Creditele s-au ieftinit foarte mult, băncile au deschis casieriile, cele din sistemul „subprime” au dat credite la simpla cerere, oamenii s-au repezit să îşi ia împrumuturi şi să îşi cumpere case, nu neapărat pentru a locui în ele, ci ca investiţii.
În avalanşa asta, casele s-au tot scumpit, până când viaţa economică şi-a schimbat cursul. E ca în natură, azi e senin, mâine tună şi fulgeră. Aşa e şi în economie, se schimbă totul, de la realităţi economice până la mentalităţi. Au venit noi realităţi, determinate în primul rând de inflaţie, deoarece cu dobânzile foarte mici poţi foarte uşor scăpa frâiele preţurilor. În momentul în care inflaţia a devenit ameninţătoare, Banca Centrală a căutat să o combată cu dobânzi mari. Băncile au început să urce dobânzile şi să scumpească creditul. Scumpindu-se creditul, oamenii au ajuns să nu-şi mai poată plăti ratele, şi atunci casele au început să se ieftinească.

Lucrurile s-au întâmplat cam aşa: am luat un credit şi am cumpărat o casă de 300.000 de dolari. Am început să plătesc creditul şi am reuşit să achit 15.000 de dolari. Între timp, însă, situaţia de pe piaţă s-a schimbat, iar preţul casei mele a scăzut la 200.000 de dolari. Din moment ce casa mea s-a făcut de 200.000, iar eu am plătit 15.000, sunt nebun să plătesc mai departe? Nu, iau frumos cheia, mă duc la bancă şi o depun. Am pierdut 15.000, dar am terminat cu creditul, casa e a băncii, nu mai e a mea, iar eu sunt liber de orice obligaţii. Mă duc la altă bancă, iau 200.000 şi cumpăr o casă la fel, câştigând aşa 85.000 de dolari.

Pe seama cui putem pune această criză, a legilor inadecvate sau a lipsei de etică în practicile de creditare?

Cred că pe seama lipsei de morală a băncilor. Pentru că, în condiţiile unor reglementări sumare, acestea n-au prea avut ce norme de drept să încalce. Atunci când nu este cerută de lege, prudenţa bancară este impusă de morală.

Să vorbim despre impactul social al acestei lipse de prudenţă în politicile de creditare. Probabil că impactul social al crizei financiare este cel mai vizibil în zona creditelor ipotecare.

În America, 1,5 milioane de debitori au fost executaţi, au fost daţi afară din case. E moral? Poate că nu, dar e legal. Totuşi, din perspectivă socială, lucrurile nu-s simple. În prezent, sunt circa 20 de milioane de case în America pentru care cei care stau în ele nu mai au bonităţi, nu pot să îşi plătească ratele. Însă băncile ezită să îi dea afară, pentru că, pe de-o parte, nu au nici un interes să se transforme în societăţi imobiliare, iar pe de altă parte, scoţând prea multe case la vânzare, oferta ar fi mai mare, cererea ar fi copleşită şi casele s-ar ieftini în continuare.

Iată de ce Comisia Europeană este foarte preocupată de problema supraîndatorării şi de evitarea riscului de supraîndatorare, un risc pe care îl consideră o potenţială „bombă” socială.

Gândesc că astăzi nu ne mai putem închipui ceea ce numeam cândva „nivel de trai” decât într-un sistem de democratizare a bunăstării. Asta înseamnă că bunăstarea trebuie să ajungă la cât mai mulţi oameni. Pentru ca o astfel de realitate să se împlinească, e nevoie să ţinem seama de un triunghi ale cărui laturi le-aş numi: democratizarea investiţiilor, democratizarea împrumuturilor şi democratizarea veniturilor decente. Vedeţi, am plecat de la democratizarea investiţiilor, pentru că pe acest canal sunt pompaţi bani în economie.

Se poate vorbi în România de o astfel de etapă a democratizării investiţiilor?

Astăzi, în România, sunt 7-8 milioane de oameni care se împrumută la bănci. Asta înseamnă democratizarea împrumuturilor: milioane de oameni să aibă dreptul să primească credite. Şi chiar să le primească. Se poate spune că noi am trecut la un proces de democratizare a împrumuturilor. Mase tot mai mari de oameni vin să ia împrumuturi de la bănci sau de la instituţii financiare nebancare.
Importantă este însă şi durata acestor împrumuturi. Dacă analizăm statisticile ţărilor dezvoltate, chiar din Europa, o să vedem, în structura creditelor, că în jur de 80% sunt acordate pe o perioadă lungă de timp: credite pentru case, pământ, în general pentru bunuri imobiliare. Celelalte 20 de procente sunt acoperite de creditele de consum. La noi, lucrurile stau tocmai invers. În jur de 20% din credite sunt pe termen lung, pe 10, 20, 30 de ani; mai sunt, până la 30%, credite ipotecare, dar în realitate tot de consum (ca să obţină bani pentru consum, oamenii şi-au ipotecat casele). Cert e că 80% din credite sunt pentru consum.

Iată că societatea românească devine astfel mai interesată ca niciodată de democratizarea împrumuturilor. Un sistem ce ar putea deveni stimulentul necesar pentru muncă, în România. Acum, însă, trebuie să facem faţă turbulenţelor, să temperăm creditarea, să ţinem seama de faptul că nu putem să ne permitem să deraiem. Pentru a rămâne cu acest vis american al bunăstării, trebuie să democratizăm împrumuturile, să schimbăm structura creditului, să ajungem ca în Occident, cu 80% credite pe termen lung, în aşa fel încât o mare parte a societăţii româneşti să fie legată moral de viitor.

Ce rol îi revine în acest vis american, cum l-aţi numit, Băncii Naţionale?

Un rol important, fiindcă Băncii Naţionale i s-au încredinţat prin lege două obiective pe care trebuie să le păzească cu sfinţenie: stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară a ţării. Ea este cea care acum trebuie să atragă atenţia asupra „vitezei”, care este mare, în condiţiile în care numărul creditelor se va înmulţi. Viteza nu trebuie să fie însă la limita riscului.

În acelaşi timp, societatea trebuie să înveţe să gândească pozitiv. Noi, cei de la Banca Naţională, suntem foarte preocupaţi de educarea financiar-bancară a populaţiei româneşti şi facem tot ce ne este cu putinţă în aceasta privinţă: dialogăm cu publicul prin mass-media, organizăm cursuri pentru jurnaliştii specializaţi pe economie financiar-bancară, colocvii, seminarii, dezbateri, am înmulţit publicaţiile proprii prin care dăm seamă cu privire la politica monetară. Banca Centrală, însă, nu se poate substitui societăţii civile. Văd însă că 22, o revistă ce reprezintă societatea civilă, e interesată să se implice în dezvoltarea culturii financiar-bancare.

Cei de la Autoritatea pentru Protecţia Consumatorului au lansat de curând o provocare. Banca Naţională este şi ea interesată să asigure protecţia consumatorului de credite, însă are alte atribuţii. O prioritate pentru BNR este analiza de risc de credit, o chestiune de tehnică, de specialitate. Această analiză poate să aibă efecte şi în plan moral, pentru că dacă riscul de creditare ne duce la supraîndatorare, „bomba” va fi socială, dar va fi şi morală. Va fi o descurajare cumplită la nivelul populaţiei dacă băncile vor ajunge să se răfuiască cu cei care nu pot să returneze banii.

Aşadar, toţi suntem interesaţi de crearea unui climat în care creditul să funcţioneze bine, corect, dar să funcţioneze pe principii economice, asta însemnând că doar cel care poate returna împrumutul şi dobânda va putea lua credite. Asta este regula. Creditul nu este un ajutor social. Foarte mulţi români aşteaptă creditul ca pe un ajutor social, însă nu putem gândi aşa. Desigur, în România există probleme dramatice, sunt oameni care îşi duc greu viaţa de pe o zi pe alta, nu au bani de întreţinere, nu au bani pentru cheltuieli curente, însă, slavă Domnului, cred că nu se poate muri de foame în România.

Banca Naţională îşi propune să atragă atenţia asupra problemelor etice din piaţa creditelor, sau are în vedere doar echilibrul la nivel macro şi legalitatea acesteia?

Banca Naţională nu este un pedagog, nu acesta este rolul ei pe piaţa bancară. Este o instituţie de autorizare, de reglementare şi de supraveghere. Dar e vorba de o supraveghere pe care o face în stil european. A trecut vremea practicilor din anii ’90, acum controlul şi-l face fiecare bancă. Banca Naţională cere şi analizează actele. Dacă o bancă a măsluit actele, va răspunde pentru fapta aceasta. Practica internaţională ne arată că nimeni nu a ajuns prea departe măsluind acte. Registrele contabile s-au răzbunat. Giganţi financiari din SUA au fost în această situaţie.

Aşadar, vorbim de o responsabilitate exclusivă a fiecărei bănci şi a acţionariatului de a-şi defini şi asuma standarde etice.

Faptul că băncile au mai multă libertate de acţiune le conferă şi un plus de responsabilitate morală.

3 iulie 2008
Interviu realizat de Mihaela Moga şi Bogdan Diaconu

Fragmente din acest interviu au fost publicate în revista 22, Nr. 47 (976), 18-24 noiembrie 2008, în dosarul Viaţa pe credit, realizat de Mihaela Moga şi Bogdan Diaconu.

Dosarul Viaţa pe credit face parte din campania de educaţie financiară realizată de către creditareresponsabila.ro în parteneriat cu revista 22.

Acest dosar mai include:
Lord Brennan, Prosperitatea globală în pericol: Criza capitalismului şi căile responsabile de urmat
Interviu cu Vlad Ardeleanu: Responsabilitatea consultantului de credit: Transparenţă şi obiectivitate

Citeşte şi Adrian Vasilescu: Practici imorale în piaţa românească a creditelor

Copyright: creditareresponsabila.ro şi revista 22. Te rog, respecta dreptul de autor. Aceste materiale nu pot fi reproduse fără acordul scris al deţinătorilor drepturilor de autor.