Bogdan Diaconu

Unul dintre costurile ascunse ale sărăciei în democraţie este izolarea culturală, lipsa accesului la educaţie, la informaţie, la tehnologiile şi la mediile moderne de comunicare ce permit accesul la informaţie. Izolarea informaţională şi culturală şi consecinţele ei, izolarea socială, neparticiparea la viaţa comunităţii, sunt efecte greu de identificat ale sărăciei, dar cu consecinţe usturătoare pe termen lung.

Aparent, sărăcia este o consecinţă naturală, deci, într-o anumită limită, acceptabilă a raportului dintre cererea şi oferta de muncă şi inteligenţă de pe piaţa socială şi economică în care funcţionează fiecare dintre noi în viaţa activă. În măsura în care acceptăm principiul recompensei performanţei, trebuie să admitem că lipsa de performanţă sau lipsa de succes sau lipsa de abilităţi de a crea succes trebuie “răsplătite” negativ. În măsura în care acceptăm că profitul şi bunăstarea sunt lucruri dezirabile pentru omul modern, adică lucruri care ne motivează să fim funcţionali şi productivi, trebuie să admitem că sărăcia este “răsplata binemeritată” pe care o administrează sistemul celor insuficient motivaţi sau neîndeajuns de performanţi.

Sărăcia pare un cost nedorit dar inevitabil al pieţei libere. Însă lipsa de democraţie este un cost inacceptabil al sărăciei pentru care piaţa liberă nu are soluţii.

Este sărăcia o boală genetică inevitabilă a sistemului pieţei libere? Există o cantitate rezonabilă sau un nivel de sărăcie acceptabil într-o comunitate? Care sunt consecinţele sărăciei? Cum trebuie administrate efectele sociale ale sărăciei? Este nevoie de politici publice pentru administrarea sărăciei? Nu cumva, politicile publice dedicate problemei sărăciei nu fac decât să distrugă mecanismul raportului dintre cerere şi ofertă care reglează mersul pieţei? Sau, oare, tocmai piaţa liberă, neîncurcată şi neîmpovărată de reglementări, reuşeşte să rezolve cel mai bine problema sărăciei?

Cred că nu se poate răspunde pertinent la întrebările de mai sus atâta vreme cât nu se oferă o definiţie general acceptată a sărăciei şi, mai exact, o definiţie acceptabilă a acelui gen de sărăcie “rea”, care pune în discuţie dreptul fundamental al individului de a participa cu şanse egale la viaţa comunităţii, la piaţa ideilor şi a oportunităţilor sociale şi economice, educaţionale şi culturale.

Despre această “sărăcie rea”, inacceptabilă, greu de înţeles şi de abordat prin politici publice sau prin proiecte sociale corporatiste, vorbeşte mai jos filosoful britanic A. C. Grayling.

Motto: „Vocea celor săraci nu este auzită.”
Thomas Fuller

“Ceea ce face ca o societate să fie bună ţine, printre altele, de modul în care îşi tratează săracii. Cei care nu au experienţa sărăciei nu reuşesc întotdeauna să o înţeleagă. „Lipsit de înţelepciune, un om înstărit nu-şi poate imagina ce înseamnă sărăcia”, remarca Charles Péguy. Acesta este motivul pentru care cei înstăriţi consideră că cei săraci ar trebui să renunţe la acele bunuri pe care nu şi le pot permite, precum televizorul ori ţigările. (…)

În societăţile dezvoltate, posesia acelor bunuri care ne fac viaţa mai plăcută – dincolo de locuinţe şi autgomobile, acea bunăstare care ne dă libertatea de a merge la cinematograf sau de a lua masa la restaurant ori de a ne petrece vacanţele în străinătate – este echivalentă cu statusul social, cu statutul de membru deplin al comunităţii, statut ce presupune a avea o poziţie şi o voce în comunitate. Fără aceste lucruri, individul nu este decât pe jumătate cetăţean, un ins lipsit de putere şi marginalizat. Aceste lucruri nu sunt doar simboluri sociale. Individul care nu îşi permite televizor sau ziare este rupt de viaţa socială, ajungând chiar să nu aibă habar de ceea ce se întâmplă în comunitatea în care trăieşte.”

A. C. Grayling, „Poverty”, în The Meaning of Things: Applying Philosophy to Life, Phoenix, Orion Books, Ltd, Orion House, London, 2007 (prima ediţie apărută în 2001, Weidenfeld & Nicolson, Marea Britanie), pp. 142-3.

A. C. Grayling este unul dintre cei mai prolifici şi populari filosofi britanici în viaţă. Profesor de filosofie la Birkbeck College, University of London, a abordat toate marile zone ale filosofiei, de la temele clasice din filosofia ştiinţei, logică şi epistemologie, etică şi estetică, până la filosofie aplicată şi probleme contemporane de etică aplicată. A scris peste 20 de lucrări, colecţii de studii, eseuri filosofice, monografii, şi a coordonat şi editat lucrări enciclopedice şi antologii de articole de specialitate. A publicat, de asemenea, în calitate de editorialist, la The Guardian şi The Times. Editează un site personal, www.acgrayling.com.
A. C. Grayling este membru al the Royal Society of Literature şi al the Royal Society of Arts.

Lucrările lui Grayling apărute la Orion Publishing

O listă completă a volumelor semnate de Grayling