Bogdan Diaconu

Preambul: Între reglementare şi autoreglementare

În principiu, există două căi prin care mediul de afaceri poate fi determinat să îşi asume un anumit nivel de standarde etice considerate dezirabile la un moment dat într-o comunitate: prin reglementare / suprareglementare şi prin autoreglementare. Prima abordare presupune o iniţiativă a statului: guvern, parlament, agenţii de reglementare şi control sau alte instituţii care reprezintă statul în relaţia cu mediul privat de afaceri. Ca atare, un astfel de demers porneşte de la interese şi vizează obiective relevante pentru stat. Un asftel de demers porneşte de la ceea ce statul defineşte a fi interes public, de la ceea ce statul consideră că este benefic pentru societate, de la ceea ce statul consideră că trebuie făcut pentru satisfacerea într-o cât mai mare măsură a cât mai multor nevoi sau aşteptări sociale.

A doua abordare implică o iniţiativă a mediului de faceri: iniţiative ale unor grupuri de companii, ale unor lideri din anumite industrii, ale unor asociaţii profesionale, ale unor organizaţii internaţionale preocupate de probleme specifice, precum mediul, condiţiile de muncă, drepturile consumatorilor, drepturile angajaţilor, lupta împotriva corupţiei ori responsabilitatea socială. Prin urmare, aceste demersuri pornesc de la ceea ce mediul privat de afaceri şi cei implicaţi sau afectaţi de deciziile companiilor consideră că este important sau oportun sau benefic. Altfel spus, autoreglementarea este un proces multi-stakeholders, ce vizează aşteptările grupurilor direct implicate sau afectate de politicile şi acţiunile companiilor: de la investitori sau proprietari până la manageri, clienţi, angajaţi, parteneri de afaceri şi comunităţi.

După Cel de-al Doilea Război Mondial în pieţele occidentale au apărut nenumărate iniţiative de autoreglementare. Tendinţa este ca acestea să devină din ce în ce mai specializate, mai direct orientate către probleme specifice. Astfel, s-au definit principii generale de etică în afaceri recomandate de organizaţii globale; s-au impus standarde de bune practici pentru anumite industrii (mai ales în cazul domeniilor cu mare impact social şi de mediu, precum industria energetică, a petrolului, extractivă, a materialelor de construcţii, a dezvoltatorilor imobiliari, farmaceutică, alimentară, financiar-bancară); s-au propus coduri de etică profesională ce recomandă valori şi norme dedicate unor probleme caracteristice anumitor profesii: coduri pentru consultanţi, pentru avocaţi şi medici, pentru profesioniştii din mass media şi din comunicarea de afaceri, marketing, relaţii publice, publicitate, pentru funcţionarii bancari, pentru contabili, pentru specialiştii în resurse umane ori pentru cei din cercetare; s-au elaborat metodologii, recomandări şi principii adresate unor teme speciale, considerate prioritare pe termen lung: evaluarea impactului social şi a performanţei sociale a companiilor, managementul mediului, impactul social şi de mediu al inovaţiei tehnologice, accesul la inovaţie, diferite modele de incluziune (financiară sau economică, socială, informaţională, educaţională ş.a.m.d.), lupta împotriva corupţiei, dezvoltarea sustenabilă, globalizarea.

Susţinătorii eticii în afaceri şi ai ideii de responsabilitate socială corporatistă consideră că autoreglementarea este preferabilă reglementării. Acest lucru este valabil şi în industria financiar-bancară, industrie cu un uriaş impact social.

Criza financiară, criticile aduse politicilor neresponsabile de management al riscului în sistemul bancar, prăbuşirea unor instituţii financiar-bancare sonore, impactul economic şi social pe care îl are blocarea accesului la credite, intervenţiile repetate ale unor guverne pentru salvarea unor mari instituţii financiare, controversele privitoare la finanţarea din bani publici a creditelor neperformante ale unor bănci - toate acestea reînvie disputele reglementare vs. autoreglementare.

Un exemplu de iniţiativă de autoreglementare a domeniului financiar-bancar este dat de Grupul Wolfsberg şi de setul de standarde de bune practici ce-i poartă numele.

Grupul Wolfsberg
The Wolfsberg Group reuneşte 11 bănci cu acoperire globală: Banco Santander, The Bank of Tokyo-Mitsubishi UFJ, Barclays, Citigroup, Credit Suisse, Deutsche Bank, Goldman Sachs, The Hongkong and Shanghai Banking Corporation (HSBC), J.P. Morgan Chase, Société Générale şi Union Bank of Switzerland (UBS). Până nu demult, grupul reunea 12 bănci, incluzând şi ABN AMRO, preluată recent de Royal Bank of Scotland (RBS), Santander şi de către statul olandez.
Numele grupului provine de la castelul Wolfsberg, situat în nord-estul Elveţiei, locul de naştere al grupului şi locul în care au fost stabilite patru dintre principiile propuse.
Principiile Wolfsberg vizează îndeosebi domeniul serviciilor bancare private (private banking), fiind menite să descurajeze şi să elimine spălarea de bani, finanţarea terorismului şi corupţia. În acest scop, Grupul Wolfsberg propune un set de standarde de bune practici care să fie avute în vedere în relaţiile şi operaţiunile dintre bănci şi clienţii privaţi ai acestora: transparenţă, monitorizare, politici scrise şi riguroase de control, raportare, educaţie, training şi informare, precum şi alcătuirea unor structuri interne independente responsabile pentru prevenirea spălării banilor, birouri de conformitate, departamente independente de control, departamente juridice.

Principiile Wolfsberg Împotriva Spălării Banilor
Astfel, conform Principiilor Wolfsberg Împotriva Spălării Banilor / Wolfsberg Anti-Money Laundering (AML) Principles (revizuite în 2002), managementul băncilor care aderă la aceste standarde are obligaţia de a defini şi implementa proceduri prin care să se prevină utilizarea serviciilor bancare ale instituţiei în scopuri ilegale.

“Banca trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a deservi doar acei clienţi ale căror fonduri şi surse de venit pot fi probate ca legale. În acest sens, principala responsabilite revine acelui reprezentant al băncii care recomandă acceptarea unui client. Simpla îndeplinire a unor proceduri interne de verificare nu îl eliberează pe reprezentantul băncii de această responsabilitate.”

Buna credinţă a clientului: Principiul prudenţei necesare
Pentru a se evita pe cât posibil utilizarea ilicită a creditelor şi a celorlalte servicii financiare oferite de către bănci, Grupul Wolfsberg recomandă proceduri riguroase de verificare a identităţii clientului sau potenţialului client, fie acesta persoană fizică privată sau entitate juridică privată, comercială sau non-comercială.

“Banca trebuie să ia măsurile adecvate pentru a controla identitatea clienţilor săi şi a proprietarilor beneficiari, neacceptând un client decât după finalizarea procedurilor de verificare.”

Sunt impuse proceduri de verificare specifice pentru persoane fizice, pentru companii, parteneriate şi fundaţii, pentru administratorii de fonduri şi proprietarii beneficiari ai operaţiunilor financiare realizate prin intermediul băncilor. Pentru a se asigura de buna credinţă a solicitantului de servicii financiare, reprezentantul băncii trebuie să aibă acces la o serie de documente care să ateste identitatea şi natura operaţiunilor comerciale sau non-comerciale ale clientului: trebuie să se stabilească dacă solicitantul acţionează ori nu în nume propriu; trebuie să se înţeleagă suficient de bine natura operaţiunilor desfăşurate, structura acţionariatului sau identitatea proprietarilor, precum şi structura organizaţională şi decizională a companiei astfel încât să se determine legalitatea fondurilor acesteia.
Din punctul de vedere al standardelor Wolfsberg, conform Principiului prudenţei necesare (due diligence) se consideră că

“Este esenţială colectarea şi înregistrarea de informaţii cu privire la:
- Scopul şi motivaţia deschiderii contului bancar
- Activităţile pentru care va fi utilizat contul
- Sursele de venit ale clientului (descrierea activităţilor economice care au generat veniturile solicitantului de servicii bancare)
- Estimarea veniturilor nete
- Sursa fondurilor utilizate în operaţiunile financiare realizate prin bancă (originea şi mijloacele de transfer al sumelor de bani acceptate pentru deschiderea contului)
- Referinţe precum şi alte surse de informaţii necesare pentru ca reprezentantul băncii să se încredinţeze de buna reputaţie a clientului.”

Politici de identificare şi urmărire a operaţiunilor financiare suspecte
Standardele Wolfsberg Împotriva Spălării Banilor (Anti-Money-Laundering, AML) recomandă băncilor să îşi definească politici explicite, scrise, de identificare şi urmărire a operaţiunilor financiar-bancare suspecte. Aceste politici presupun stabilirea condiţiilor în care o activitate financiară este considerată suspectă, indicarea modalităţilor prin care se determină caracterul suspect al unei operaţiuni financiare, indicarea abordărilor sau soluţionărilor posibile în cazul operaţiunilor ilicite.
De pildă, pot fi considerate suspecte operaţiunile care nu îndeplinesc cerinţele de bună credinţă a clientului pretinse de Principiul prudenţei necesare; sau operaţiunile cu numerar care depăşesc o anumită valoare dată; sau operaţiunile speculative cu cupoane transferabile sau cumpărările şi vânzările rapide, în aceeaşi zi, a aceloraşi titluri de valoare în scopul speculării creşterii preţului (pass-through / in-and-out-transactions).
În cazul în care există suspiciuni cu privire la buna credinţă a clientului sau referitoare la modul de utilizare a serviciilor bancare oferite, reprezentanţii băncilor pot recurge la: monitorizarea tranzacţiilor financiare, contactarea clienţilor (întâlniri, discuţii, vizite), colectarea de informaţii din terţe surse (ziare, agenţii de ştiri, Internet), experienţa şi informaţiile proprii deţinute de reprezentanţii băncii privitoare la mediul social, politic şi economic în care îşi desfăşoară clienţii activităţile.

La nivelul băncii, reprezentantul băncii, managementul şi, după caz, biroul de control au obligaţia de a iniţia o procedură de analiză a contextului în care se produce o operaţiune financiară suspectă. Atunci când nu se găsesc explicaţii plauzibile pentru aceste tranzacţii, biroul de control are la îndemână câteva decizii posibile: continuarea relaţiilor cu clientul respectiv în condiţiile unei monitorizări mai riguroase; suspendarea relaţiilorcu clientul; ori raportarea cazului către autorităţile abilitate. În această din urmă situaţie, dincolo de aceste proceduri recomandate de Standardele Wolfsberg trebuie să se ţină seama şi de procedurile legale aflate în vigoare în statul respectiv.

Grupul Wolfsberg defineşte, de asemenea, proceduri de monitorizare a activităţilor financiare, structurile care trebuie să îşi asume responsabilităţi cu privire la buna credinţă a operaţiunilor financiare ale clienţilor, proceduri de raportare a operaţiunilor de spălare de bani.

Educaţie şi competenţă financiară
În sfârşit, ca abordare proactivă, sunt propuse programe de informare, educaţie şi training în domeniul identificării şi prevenirii spălării banilor. Aceste programe sunt adresate funcţionarilor bancari care interacţionează direct cu clienţii, precum şi personalului din birourile de conformitate. Aceste programe trebuie să aibă loc cu o anumită periodicitate, vizând cultivarea de abilităţi cu privire la identificarea şi abordarea cazurilor de spălare de bani şi actualizarea informaţiilor referitoare la legislaţia din domeniu.